De ce cimentul distruge zidurile vechi din cărămidă arsă în câmp și mortar de lut: blochează umezeala, iar gerul și sărurile fac restul.
Distrugerea nevăzută: ce le face zidurilor istorice materialul de construcție presupus mai rezistent.
Când am cumpărat în 2016 gospodăria din Cincu (Großschenk), cea mai mare provocare nu a fost structura de rezistență, ci un pericol nevăzut: capcana cimentului. Peste tot în Transilvania văd cum fondul construit istoric este distrus prin renovări bine intenționate, dar greșite. Poate că lipsește pur și simplu cunoașterea proprietăților materialelor, dar bănuiesc mai degrabă că e vorba de costuri și de „soluția rapidă”, care îi fac pe oameni să recurgă la materiale pe bază de ciment.
M-am uitat din când în când la case reparate cu materiale pe bază de ciment. Casa mea era într-o stare destul de proastă, dar tocmai pentru că nimeni nu pusese încă mâna pe ea.
Misiunea mea pentru Casa lui Fred a fost, de aceea, limpede de la început: vreau să salvez casa și să-i respect regulile de la origine. Căci materialele moderne, dure, sunt dușmanul tăcut al acestei zidării vechi.
„Sistemul moale” tradițional
Ca să înțelegi de ce cimentul nu are ce căuta aici, trebuie să cunoști materialele care au protejat casa de-a lungul generațiilor:
-
Piatra moale: cărămida arsă în câmp. Aceste cărămizi au fost arse la temperatură joasă. Asta le face mai puțin rezistente decât cărămizile moderne de clincher, dar le dă o porozitate ridicată. Sunt moi și flexibile – însușiri hotărâtoare pentru întregul sistem.
-
Rostul flexibil: lutul ca mortar. Zidurile sunt zidite cu lut. Lutul este higroscopic – poate absorbi umezeala și o poate ceda din nou. El amortizează, de-a lungul deceniilor, micile tasări ale casei vechi.
-
Mantaua care respiră: tencuiala de var. Zidurile sunt tencuite cu var. Varul este scutul perfect: este permeabil la vapori. Protejează de ploaie, dar atunci când umezeala urcă din interior sau de jos, ea poate ieși prin tencuială sub formă de vapori (reglarea umidității).
II. Incompatibilitatea fizică: cimentul, distrugătorul tăcut
Problema începe atunci când cimentul, dur și dens, pătrunde în acest sistem moale.
Cimentul nu este permeabil la vapori. Acționează ca o pungă de plastic în jurul peretelui:
-
Drumul greșit al umezelii: Umezeala care urcă în mod firesc în zidărie (sau vine din interior) se lovește de cimentul dens. Nu poate ieși.
-
Concentrarea: În loc să fie condusă spre exterior, umezeala se adună în primul loc moale – rostul de lut și cărămida arsă în câmp aflate chiar în spatele cimentului.
-
Distrugerea: La îngheț, apa din pori îngheață și sparge materialul. Și sărurile cristalizează și macină zidăria din interior. Zidul se fărâmițează până când rămâne doar tencuiala de ciment, dură, dar inutilă. Acesta este momentul în care zidurile, cum se spune, uită să respire.
III. Misiunea mea: strategia păstrării
Hotărârea privind renovarea Casei lui Fred a fost, prin urmare, o întoarcere la principiile de construcție care au ținut casa funcțională peste 150 de ani.
-
Mizez consecvent pe tencuieli de var. Tencuiala trebuie să fie întotdeauna mai moale decât piatra de sub ea – o regulă de bază a conservării monumentelor.
-
Refac reglarea naturală a umidității casei, ceea ce asigură un climat interior sănătos, care respiră.
-
Renovarea vechilor gospodării țărănești este o artă care cere respect față de material. Arăt că cea mai bună cale de a păstra cultura construcțiilor din Transilvania nu este tehnica modernă, ci înțelepciunea înaintașilor. Conservarea începe cu alegerea materialului.
- Economie prin materiale moderne – o contradicție?
Încerc să cumpăr materiale vechi de la fața locului, oriunde dau de ele: cărămizi, piatră brută, grinzi vechi, uși, țigle (țiglă solzi) …
Dar, în același timp, am și o problemă de timp și un buget restrâns pentru a-mi duce proiectul la capăt. De aceea recurg și la materiale moderne – conștient și cu chibzuință. Accentul cade pe păstrarea a tot ce este vechi și mai există. Ce nu mai există înlocuiesc cu materiale moderne – cred că, dacă înaintașii ar fi avut posibilitatea, ar fi procedat la fel.
Dau ca exemplu fosta bucătărie de vară. Unul dintre zidurile exterioare era totodată zidul de hotar, de care era prinsă poarta cea mare. La un moment dat s-a prăbușit, după ce acoperișul a început să curgă și ploaia a spălat, ani la rând, lutul din rosturi.
Din cele 4 ziduri mai stă în picioare doar unul. Treimea de sus a acestui zid este și ea foarte șubredă. Așa că voi demonta partea șubredă și voi reface zidul cu materiale vechi. Celelalte 3 ziduri le voi ridica din blocuri ceramice cu goluri, de format mare – inclusiv cu o fundație de beton ferită de îngheț dedesubt.
Pentru cele trei ziduri am nevoie exact de tot atâta timp cât pentru treimea de sus a zidului vechi, cu cărămizi de format normal. Fundația de beton face ca poarta curții, cu suprafața ei mare expusă vântului, să fie bine ancorată și peste mulți ani.
Cele trei ziduri vor fi apoi tencuite cu var, așa cum se făcea și odinioară, și diferența de materiale nu se va mai vedea. Zidul vechi îl las netencuit. Prin compromisul meu între autenticitate și optimizarea costurilor vreau să dau un exemplu despre cum se poate păstra, și cu bani puțini, o clădire veche și caracterul ei, atunci când o restaurare după toate regulile conservării nu este la îndemână. Poate că asta va ajuta ca mai multe dintre aceste case vechi să fie păstrate.

