Primul nostru concediu de lucru la Cincu, septembrie 2016: drumul prin Roșia Montană și două zile de curățat curtea năpădită.
Drumul
Vineri seara mă întorc de la un curs din Düsseldorf; Elisabeth mă ia de la aeroport. După aceea mai am de refăcut bagajul și de încărcat mașina. E din nou miezul nopții până ajung în pat.
Sâmbătă dimineața plecăm – este puțin după ora 06:00.
Ca întotdeauna, luăm micul dejun la Deggendorf. Eu îmi iau ceva de la „măcelarul special”, Elisabeth preferă brutăria de alături. Cu forțe proaspete mergem mai departe, prin Passau și Viena, spre Ungaria. Trecerile de frontieră decurg până acum fără probleme; suntem doar dirijați pe o singură bandă și trebuie să trecem încet printr-un control vizual.
În doi, lunga linie dreaptă prin Ungaria este mai puțin plictisitoare; totuși ne bucurăm când trecem de monumentul cu vulturul de lângă Tatabánya. Ne gândim unde vrem să înnoptăm. Acum doi ani am găsit la Arad o pensiune grozavă. Astăzi suntem ceva mai devreme și de aceea hotărâm să mai mergem o bucată. Pe la șase fără un sfert seara ajungem la frontieră, lângă Arad. Pentru intrarea în România avem nevoie de mai puțin de 15 minute. Puțin înainte de Arad părăsim A1 și continuăm pe DN7/E68. Elisabeth caută între timp online o cazare, pe care o rezervăm până la urmă la Maria Radna. Pe la 20:30 ajungem la pensiune și ne cazăm. Bucătăria mai servește mâncare caldă până la 21:00, zice gazda, așa că ne împrospătăm repede și coborâm din nou în local. Comandăm; mâncarea este gătită pe loc și e destul de gustoasă. Apoi ne culcăm destul de devreme; chiar dacă toată ziua doar am condus, și asta obosește.
A doua zi ne bucurăm de micul dejun, înainte de a porni din nou la drum, pe la 09:30. Este duminică. În toate localitățile prin care trecem sunt pe drum oameni îmbrăcați frumos, în drum spre sau de la biserică. Mergem prin valea săpată de Mureș, care și astăzi șerpuiește în dreapta noastră prin pământuri roditoare. La Săcămaș dăm în traseul pe care am fi mers dacă am fi luat autostrada până la capătul ei de acum. Astăzi vrem să mai facem un ocol. De aceea, pe la 11:30, lângă Orăștie, o luăm la stânga pe DN705, care ne duce peste pasuri mici în Munții Apuseni. Ținutul acesta este un pământ al culturii. Nu mă satur să privesc casele din numeroasele localități prin care trecem. Se vede și astăzi felul diferit de a construi, după neamul care a întemeiat fiecare localitate.
Ținta noastră este Roșia Montană, pe nemțește „Goldbach”. Un loc care se află de mult pe lista mea de dorințe, iar Elisabeth ar vrea și ea să vadă o dată gigantica exploatare la suprafață pe care canadienii au săpat-o acolo în munte, de la Revoluție încoace, în căutarea metalului prețios.
Roșia Montană este o localitate construită pe un versant. Multe dintre case au fost cumpărate de la foștii locuitori pentru a fi apoi demolate în vederea mineritului. O mișcare de rezistență a reușit să oprească acest lucru. De atunci casele sunt lăsate pradă degradării. Între timp există o organizație care încearcă să păstreze casele vechi. Pe zidurile în pericol de prăbușire sunt montate grinzi de fier sau construcții de lemn, ca să împiedice prăbușirea. Pe case atârnă informații laminate despre familia care a locuit acolo, respectiv despre rostul pe care l-a avut clădirea odinioară.
Mergem în lung și-n lat prin localitate și nu găsim exploatarea. Mă rog, după navigație, unde am introdus coordonatele, văd că sunt pe drumul bun. Numai că, lângă un lac, acesta devine un drum de pietriș grosolan și pur și simplu nu poate fi parcurs cu Focusul nostru încărcat la maximum și cu suspensie sport. Alte ramificații pe care le încercăm se înfundă undeva. Acasă constat apoi că am fi putut vira ceva mai devreme. Dacă drumul acela este mai bun, nu se vede însă pe imaginea din satelit. Ne vom întoarce cu siguranță – ideal ar fi cu motocicleta.
Între timp s-a făcut ora 14:00, soarele s-a ascuns după nori groși și plouă mărunt. Hotărâm, așadar, să renunțăm și să mergem mai departe spre Cincu. Pentru asta ne întoarcem o bună bucată pe același drum, înainte de a vira la Zlatna pe 74. Acesta ne duce la Alba Iulia (Karlsburg) și mai departe la Sebeș, unde intrăm pe autostradă. Din păcate nu o putem folosi mult; se termină la scurt timp după Sibiu, iar de aici mergem pe DN1 spre Brașov. La Voila virăm și trecem peste o trecere la nivel cu calea ferată plină de peripeții, cum rar se mai găsește astăzi în România. Imediat după aceea trecem Oltul și, la nici doi kilometri și jumătate, suntem în Cincșor (Kleinschenk), unde ne-am luat cazare pentru săptămâna următoare în vechea casă parohială.
Căutăm un loc de parcare și ne cazăm. Vechea școală este impunătoare și foarte frumos renovată. Trebuie să așteptăm puțin, pentru că a mai sosit o pereche, căreia i se arată mai întâi cazarea. Spre deosebire de ei, noi nu suntem cazați în școala propriu-zisă, ci în fosta casă parohială de alături. Partea în care se află locuința noastră a fost cândva șură sau grajd. Spre curte, camera are suprafețe mari de sticlă, până la podea. În spate este o cameră de zi și, despărțită de ea, o baie mică. La culcare urci o scară, sub grinzile acoperișului. Ventilatorul cu picior de aici va avea sigur de lucru în zilele următoare, îmi zic.
Ne-am înscris la cină pentru diseară. Înainte, însă, învinge curiozitatea, iar Elisabeth insistă să mergem la Cincu să vedem casa. Când intrăm pe Briegasse, îl văd pe Martin venind din față. Oprim scurt și schimbăm câteva vorbe. Monika și el o duc pe fiică la Sibiu; cheia o putem lua de la bunica. Lăsăm mașina în fața intrării; chiar pe aleea noastră este parcat Golful vecinului. Apoi coborâm la Margaretha. Se bucură vizibil, ne salută și merge după cheie. Lucrul se dovedește totuși mai greu: nu o găsește. Până la urmă ia un pumn de chei și urcă împreună cu noi la casă. Niciuna dintre chei nu se potrivește, dar poarta nu este închisă bine. Intrăm și așa.
O priveliște dezolantă. Curtea este năpădită de buruieni. Iarba și tot felul de plante trec de un metru înălțime. Cam așa trebuie să fi arătat pentru viteazul cavaler când a ajuns la castelul Frumoasei din Pădurea Adormită.
Elisabeth este neobișnuit de tăcută. Urcăm cei câțiva metri până la intrare. Și curtea dintre casa mare și fostul atelier este năpădită de plante cât omul de înalte; ce se mai vede deasupra lor este rămășița jalnică a șarpantei. „Eu n-aș fi cumpărat așa ceva” este primul ei comentariu, când își regăsește cuvintele. Mă rog, ca să fiu sincer, mi-aș fi dorit o altă reacție. Dar eu am deja în minte imaginea întregului, așa cum va arăta când va fi gata. Mai trecem prin casă, apoi e deja timpul să ne întoarcem; ne așteaptă cina.
Cina este celebrată de gazde, iar noi ne bucurăm de ea în timp ce vorbim despre casă. Apoi mai stăm puțin de vorbă cu proprietarii școlii, înainte de a ne retrage în odaia noastră. O zi lungă, așa că adormim repede – după ce am pornit ventilatorul.
Luni, 12.09.2016
Ne trezim, facem duș și mergem la micul dejun în vechea școală. Este bufet și, pe deasupra, tot ce ne dorim în mod special. Proprietarii sunt din nou acolo și intră în vorbă cu noi. Aflăm că încăperea în care ne aflăm este o extindere, adăugată abia la renovare. „Atunci și pardoseala este nouă?”, întreb. Ne-a plăcut amândurora încă de aseară. Da, este, iar când întreb cum se numește, aflu că aici i se spune „mozaic”. Interesant. Este vorba de pietricele albe de spărtură, amestecate cu liant de diferite culori și apoi turnate. Suprafața aspră care rezultă se netezește cu o mașină de șlefuit. Așa apare modelul. O astfel de pardoseală era și în casa străbunicilor mei și suntem amândoi de părere că s-ar potrivi bine și la casa din Cincu.
Acolo mergem după micul dejun. Am stabilit o întâlnire cu Wolfgang, unul dintre constructorii din localitate, care urmează să mă ajute la renovare. Parcăm lângă intrare (Golful roșu stă în fața ei) și deschidem poarta, ca Wolfgang să vadă că am venit. Apoi ne facem o primă idee de unde vrem să începem. Puțin mai târziu Wolfgang trece cu mașina, dar ne roagă să mai avem puțină răbdare; trebuie să le ducă repede ceva oamenilor lui, ca să poată lucra mai departe. Între timp a dispărut și Golful.
Când se întoarce, vorbim despre ce am de gând și despre faptul că vreau să mă ocup mai întâi de atelier, ca să opresc degradarea. Ne povestește ce a făcut anul trecut la casă și de ce. Îl întreb dacă ar avea timp să înceapă deja în următoarele două săptămâni. „Din păcate, nu”, răspunde. Acum este vârf de sezon, pentru că mulți dintre cei care trăiesc în străinătate își petrec concediul aici și își pun cu această ocazie gospodăria la punct.
Îl întrebăm dacă știe pe cineva care să ne ajute să cosim iarba din curte și din grădină. Scoate telefonul și sună câțiva oameni. Fără succes, din păcate; este și vremea recoltei, care ține ocupate toate brațele de muncă, inclusiv zilierii. Zice că îl mai întreabă pe tatăl lui. Are deja 78 de ani, dar are o motocoasă, pentru că se îngrijește de cimitir. Dacă ar fi cosită măcar curtea, ar fi deja de mare ajutor. Tata are timp, aflăm, și va trece în curând.
Noi începem între timp să adunăm și să sortăm vechiturile împrăștiate prin curte. Primul lucru pe care îl scot din iarbă este un defibrilator. Lângă fântână fac o grămadă de fier vechi, unde strângem tot ce este metalic. Cât ai clipi, e o grămadă respectabilă. Lemnul îl punem deocamdată alături.
Constantin – așa îl cheamă pe tata – vine cu bicicleta, de care a legat motocoasa. Vorbește românește, cu câte un cuvânt nemțesc ici și colo. Îl înțeleg totuși bine. Într-o clipită motocoasa este dezlegată, hamul pus și motorul pornit. Pornind de la intrare în sus, se luptă cu hățișul. Noi îl ajutăm ridicând vechiturile scoase la iveală și făcând astfel loc mașinii. Ceva de felul colectării deșeurilor voluminoase nu există aici, am aflat deja de la Wolfgang. Ce trebuie aruncat se arde. De aceea, după ce iarba este cosită, fac o vatră în mijlocul curții și aprind un mic foc. Elisabeth preia arderea lemnului putred pe care îl scoatem din hățiș. Constantin mai pleacă o dată și se întoarce la scurt timp cu o sapă și o greblă. Cu grebla adună iarba și o aruncă în foc. Iese fum gros, dar asta nu-l deranjează prea tare. Nici cercul meu de pietre din jurul vetrei nu este o limită pentru el; focul arde curând și mult în afara lui. Trebuie să fim puțin atenți să nu ia foc toată curtea, pentru că sub iarba proaspătă este și o mulțime de iarbă uscată.
Între timp Elisabeth pleacă să aducă băuturi. Apă, bere și ceai rece. Vremea unei pauze. Constantin se lasă convins la o bere și intrăm puțin în vorbă. Ne povestește cu mândrie că este ghidul bisericii fortificate din Cincu, pe vremuri probabil cea mai însemnată din toată Transilvania. Mai lucrăm apoi până pe la 19:00, când Constantin își ia rămas-bun, pentru că acasă îl așteaptă cina. Aproape în același timp intră pe poartă Monika și Martin, care tocmai au venit de la serviciu. Au cheia la ei și ne roagă să mai venim la ei în curte, unde mai stăm de vorbă o vreme. Elisabeth se înțelege din prima cu amândoi, la fel cum mi s-a întâmplat și mie în iunie, când am văzut casa înainte de cumpărare.
Când se întunecă, ne luăm rămas-bun și mergem la cazare. Astăzi nu am comandat cină. Deși toată ziua aproape că n-am mâncat nimic, sunt bucuros că, după duș, pot merge la culcare.
Marți, 13.09.2016
Micul dejun îl primim abia pe la 08:00, de aceea l-am chemat pe Constantin abia la 09:30. Se pare că a trecut deja mai devreme, aflăm de la Margarethe, care stă la fereastra vecinei și ne face prietenos cu mâna când sosim. Elisabeth li se alătură; sunt acolo câțiva pui de pisică de cunoscut și de mângâiat puțin.
În curând apare și Constantin și reluăm de unde am rămas ieri. Aseară l-am întrebat pe Martin cum putem scăpa de fierul vechi. A zis resemnat: „Când am vrut atunci să dau de pomană ambulanța, l-am sunat pe cel care strânge fier vechi, dar n-a venit. O fi fost prea ieftin …” Muntele nostru de fier vechi este de-acum considerabil. Îl întreb pe Constantin dacă știe pe cineva. Scoate telefonul și, în nici 20 de minute, intră o femeie și mă roagă să mut mașina din fața intrării. Afară stă o căruță, atelajul cu cai tipic României. După ce mașina este dată la o parte, căruța intră în curte, întoarce și se oprește lângă grămada de fier vechi. Femeia și cu mine încărcăm; bărbatul ei rămâne pe capră și dă indicații. A fost operat de curând de hernie, se scuză el.
Unele lucruri sunt foarte grele și le urcăm în doi în căruță. Am început să golesc atelierul și am târât de acolo până la grămada de fier două scaune cu rotile electrice, pe care le agățăm la sfârșit, cu capul în jos, într-un echilibru aventuros, peste restul încărcăturii. E nevoie de trei drumuri ca să scăpăm de grămadă. Între timp s-a adunat și o cantitate mare de lemn vechi; ne-ar lua săptămâni să scăpăm de el la foc. Îl întreb iarăși pe Constantin și, iarăși, după un telefon, se găsește cine să-l ia. Unei femei bătrâne îi prinde bine la încălzit pe timp de iarnă. „Cărăușul” trage din nou cu căruța. De data aceasta este și soția lui Constantin. Este săsoaică și vorbește nemțește. În ciuda vârstei înaintate, ajută cu toții la încărcatul lemnului și, și de această dată, e nevoie de mai multe drumuri până când lemnul iese din curte. Și nici pe departe n-am terminat de golit atelierul.
Constantin lucrează fără oprire. Elisabeth se ocupă de foc și arde tot ce rezultă de la Constantin și de la mine și nu merită strâns; eu golesc atelierul. E de necrezut cât material zace acolo claie peste grămadă. Noi doi suntem frânți, dar nu îndrăznim să luăm o pauză, pentru că bătrânul de 78 de ani cosește, sapă, greblează neobosit … Cămașa îi este leoarcă de sudoare. Elisabeth încearcă să-l convingă la o pauză și o bere; el zice doar: „Eu sunt alpinist, beau abia când termin”. La un moment dat trebuie totuși să plece, să aducă fir nou pentru motocoasă. La cimitir fac cu unul un hectar, zice. Aici zac pur și simplu atâtea lucruri în iarbă, încât firul se uzează mult mai repede. Profităm de timp ca să ne mai tragem sufletul. Suntem, până la urmă, niște oameni răsfățați de bunăstare 😉
Mergem mai departe; din când în când ajut cu drujba, când tufele de soc sunt prea groase pentru sapa lui Constantin. Unealta aceasta o știu din copilărie, de la câmp. Aici nu este boantă, cum o știam eu, ci are tăișul ascuțit în față. Se folosește la săpat pământul și la retezat trunchiuri de până la vreo 8 cm grosime. Ce trece de atât îmi rămâne mie, cu drujba. Are și Constantin una, zice. O dată pune mâna pe drujbă, cât sunt eu la golit atelierul, dar nu reușește s-o pornească. Îi arăt. Apoi vrea să se apuce de tăiat, dar nu merge, pentru că este pusă frâna de lanț. Îi arăt cum scot frâna, tai și apoi pun frâna la loc. El ia drujba, scoate frâna și nu o mai pune, nici când lasă drujba jos sau o oprește. Între timp se cațără peste crengile tăiate cu lanțul în mișcare. Mi se face părul măciucă 🙂
Astăzi am înaintat bine. Atelierul este aproape gol, iar curtea cam cosită. Plantele mari dintre casă și atelier au căzut pradă sapei și focului, iar acum clădirea se vede cu adevărat. La berea de după lucru, respectiv ceaiul rece, stăm toți trei sub nuc și ne uităm la ce am făcut. Deși acum se vede nestingherit atelierul dărăpănat, Elisabeth zice: „Nu e totuși atât de rău cum arăta duminică”.
Și astăzi trec scurt Monika, Margarethe și Martin, înainte să strângem tabăra și să plecăm la Cincșor. De data aceasta mi-ar fi foame, dar n-am chef să mai plec o dată după duș. Mai avem puțină pâine și salam de la prânz, iar puțină ciocolată topită întregește masa.
Miercuri, 14.09.2016
