3 .. 2 .. 1 .. al meu!

Astăzi lucrurile devin serioase. Este 19 august 2016. O dată care îmi va schimba viața. La ora 09:00, Laura și Urs ajung la noi la pensiunea din Brașov (Kronstadt). Grupul meu de motocicliști din acest an trebuie să renunțe la ghidul lor pentru o jumătate de zi – dar pentru un motiv bun: Îmi cumpăr o casă (casa mea).

Urs s-a oferit amabil să preia turul cu grupul, lucru pentru care mă bucur enorm. Astfel mă pot concentra pe deplin asupra zilei de astăzi. Eu și Laura ne urcăm în mașină și pornim spre Făgăraș. Mașina noastră este plină până la refuz cu ajutoare, pe care vrem să le ducem în această după-amiază la orfelinatul din Ghimbav. Manevrez cu grijă peste gropi și denivelări.

În drum spre notar: Tensiunea crește

De îndată ce părăsim Brașovul, drumul devine mai bun. E68 este bine modernizat, traficul este redus și înaintăm rapid. Laura se bucură enorm că vom deveni practic vecini în curând – entuziasmul ei este molipsitor.

Ajunși în Făgăraș, suntem mult prea devreme. GPS-ul ne induce puțin în eroare, dar un trecător ne indică drumul corect printr-o poartă mare. Deoarece mai avem timp, ne așezăm la o cafenea din apropiere. Câteva minute mai târziu ni se alătură vânzătorii, doamna Wonner și domnul Pantenburg. Este o atmosferă ciudată, dar prietenoasă – în curând gospodăria își va schimba proprietarul.

Întâlnirea: Notari, interpreți și coafuri

Cu puțin înainte de ora 11:00 stăm scurt în sala de așteptare a biroului notarial, înainte de a fi poftiți în birou.
Situația are ceva festiv: doamna Wonner și cu mine în fața biroului mare, Laura și domnul Pantenburg în spatele nostru – aproape ca martorii la o nuntă.

Vine și traducătorul autorizat. Pretinde că nu a primit e-mailul meu cu proiectele de contract. Dar sunt pregătit și am totul listat la mine.
Apoi începe așteptarea.
Sfertul academic trece. Doamna Wonner glumește că notara locuiește chiar deasupra. Mă gândesc scurt dacă să bat cu coada de la mătură…

Folosim timpul cu traducătorul. El citește cu voce tare traducerea germană a contractului, în timp ce o compară cu originalul în română. Totul se potrivește, cu excepția unei unități de măsură („mp”) lipsă după un număr. Cu ștampilă și semnătură certifică faptul că am înțeles totul.

Apoi apare notara cu geacă și poșetă. O doamnă în vârstă, aranjată corespunzător, cu părul ca proaspăt ieșit de la coafor – asta explică întârzierea. Pare profesionistă, mi se adresează în germană și trece la română cu doamna Wonner. Laura îmi traduce simultan, chiar dacă între timp înțeleg multe lucruri din context.

Momentul semnăturii

După ce muntele de hârtii a fost dovedit, plătesc restul sumei de cumpărare în numerar. Doamna Wonner semnează. Eu semnez. Notara semnează. Din acest moment sunt oficial proprietarul unei proprietăți în Cincu (Großschenk).

Notara îmi strânge mâna și mă felicită. Spune că acum e timpul să învăț românește cum trebuie, dacă vreau să locuiesc acolo.
Traducătorul întreabă dacă poate să-și facă factura, deoarece prezența lui nu mai este necesară.
Întreb cât îi datorez. „5% din suma de cumpărare”, spune el sec. Mă blochez și încep să calculez. El râde și spune că a fost o glumă. Onorariul său este de 50 de Lei, pe care i-i înmânez imediat, ușurat în dublu sens.

Cursă contra cronometru: Înregistrarea în Cincu

În timp ce în anticameră se calculează taxele și impozitele și se pregătesc contractele de vânzare-cumpărare, notara îmi atrage atenția că trebuie să mă înregistrez la primăria din Cincu în termen de 30 de zile. Dacă mai am timp, ar trebui să o fac imediat.
Este deja trecut de ora 13:00 într-o zi de vineri. „Probabil nu mai e nimeni acolo până ajungem noi”, îmi exprim îngrijorarea.

Ce se întâmplă apoi este pragmatismul românesc tipic: Notara îl sună scurt pe primarul din Cincu. Îi explică faptul că „e un neamț aici” care a cumpărat o casă. Drept urmare, i se asigură că cineva va rămâne acolo până ajung eu.

Mai plătesc taxele, impozitul și primesc un bon fiscal (chitanța – extrem de importantă!) și trei copii legalizate ale contractului de vânzare-cumpărare. Mi se atrage atenția de mai multe ori să le păstrez bine. Chitanța ar fi extrem de importantă pentru a dovedi că am plătit.
Cu actele în buzunar, pornim la drum.

La scurt timp după Cincșor ajungem din urmă o mașină cu număr de București care merge încet. Ne dăm seama rapid că sunt doamna Wonner și domnul Pantenburg. De aceea nu depășim. Laura se bucură de peisaj și spune că mi-am ales un colț minunat.

Ajunși în Cincu

Ajunși în Cincu, doamna Wonner ne ghidează spre primărie. Ne grăbim la primul etaj. Funcționara chiar ne așteaptă și îmi cere contractul de cumpărare, la care scot una dintre cele trei copii din dosarul meu. Ea verifică contractul, pune o ștampilă pe el, semnează cu data și ora. Apoi îl pune într-un dosar și mă informează că de acum sunt înregistrat ca proprietar.
Asta a fost. Sunt înregistrat.

Din nou afară, ne luăm rămas bun de la vânzători și, desigur, mergem imediat la casă. Deoarece încă nu avem cheie (o are un vecin care încă lucrează), ne rămâne doar privirea prin crăpăturile gardului de tablă.
Casa mea. Curtea mea. Proiectul meu.

Nu rămâne mult timp pentru visare, deoarece trebuie să mergem mai departe la Ghimbav, la orfelinat. Pentru după-amiază ne-am dat întâlnire cu grupul meu de motocicliști la orfelinat, unde predăm ajutoarele și petrecem puțin timp cu copiii și mai ales cu Maja, directoarea instituției.
La cina din Brașov se sărbătorește – chiar dacă nu am voie să plătesc, pentru că „am cheltuit deja destui bani azi”.